Si iar ma doare, ma doare tot ce se intampla, mai mult ma doare neputinta mea de a uita. Ma doare cand sunt ranita si mai mult cand cel ce ma loveste imi este drag. Fiecare cuvant, fiecare gest imi pare un pumnal si-l simt infipt adanc intr-o inima ce oricum sangera. Daca as putea sa pun un scut, sa ma protejez in vreun fel de aceste nimicuri ce ma toaca marunt marunt, as fi poate mai linistita. Mi-as dori sa fiu nepasatoare, mai egoista, mai cinica, dar nu pot, nu sunt eu asta si oricat mai lovi nu reusesc sa uit. Pentru fiecare lovitura gasesc cate o scuza absurda... hmm... ce stupid, orice fiinta ar reactiona diferit, chiar si animalele invata sa se fereasca de ceea ce le face rau, dar eu nu si nu, eu ma intorc de fiecare data sa ma mai lovesti o data si apoi ma inec in propria durere asteptand sa treaca pur si simplu. Cinci minute intr-o companie placuta, cu un prieten drag sau cu o persoana care spune glume bune si ma alina si dintr-o data e mai bine, dar doar pentru ca atunci cand raman din nou singura sa doara si mai mult. Simt ca ma prabusesc si vreau sa strig, am nevoie de cineva sa ma opreasca sa cad, sa ma prinda, sa ma ancoreze. Dedesubt este abisul si ma sperie, nu vreau acolo, e intuneric, e liniste deplina, e vid... nu, nu vreau sa cad, trebuie sa ma agat. Dau volumul la maxim si muzica din boxe va sparge tacerea, inca un fum si refuz sa mai cad... Inca nu e momentul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu