Barbatii si "Te iubesc"

Nu inteleg, pur si simplu nu pot intelege. De ce se indragostesc barbatii, sau mai bine zis de "cine" se indragostesc barbatii? Pentru ei totul se rezuma la o fractiune de secunda, acea fractiune cand mintea lor functioneaza cu adevarat. N-ar putea spune insa sub nici o forma "te iubesc", desi fiecare por al lor respira acest sentiment, doar ca ... si bineinteles exista un "doar ca ..." si de fapt ma bucur ca exista acest "doar ca...", pentru ca e singurul fir de legatura cu respectul pierdut fata de genul masculin. cand ei simt " te iubesc", cand ei spun "te iubesc" (si nu o fac niciodata atunci cand trebuie), de fapt spun "ma iubesc". Da asta e, de fapt se iubesc pe ei insisi. Intr-o fractiune de secunda, realizeaza si mintea lor acest lucru si atunci se manifesta intr-un mod patetic, un mod pe care noi "doamnele" il numim romantic, cavaleresc, tandru. Mi se face greata cand ma gandesc ca de fapt acea fractiune de secunda e tot ce pot oferi in mod sincer. Trebuie sa recunoastem ca e singura ocazie cand un barbat este sincer cu adevarat. De ce? Curios ati spune si poate vi se va parea cu adevarat amuzant, dar atunci cand spune "te iubesc", care e de fapt "ma iubesc", e pentru ca are in fata ochilor dovada clara a tot ceea ce el nu e si nu are sa fie vreodata: frumusete trecatoare,- femeile isi strica frumusetea naturala in mod voit si tocmai acest lucru ii determina limitarea ca timp, in timp ce barbatii se mandresc cu frumusetea lor, - slabiciunea fizica, psihica, emotivitatea exagerata, finetea, tot ceea ce defineste o adevarata femeie. Ei bine da doamnelor e cazul sa-i credeti pe cuvant cand va spun "te iubesc". Sunt cat se poate de sinceri, insa in cel mai egoist mod posibil. Ganditi-va doar la homosexualitate. Idea generala intre persoanele pe care le cunosc e ca un cuplu de femei e acceptabil, in timp ce un cuplu de barbati e..., sa zicem mai greu de acceptat si e oarecum normal sa fie asa, pentru simplu fapt ca femeile nu se schimba, ele raman in continuare femei, animale slabe, trecatoare, in vreme ce barbatii homosexuali cauta sa devina ceea ce nu sunt, isi insusesc proprietati feminine ce nu le apartin de drept si asta deranjeaza.

inca putin...

Inca putin si las in urma tot ce am avut, ce am , ce-ar fi sa fie...Inca putin si toate incertitudinile vor deveni certe, toate temerile si sperantele vor fi materializate... Inca putin...
Dupa o lunga asteptare ma aflu pe peron, asteptand pentru inca putin....
Ce greu a trecut timpul cand credeam ca nu am ce lasa in urma, cand nimic din jurul meu nu mai avea vreo insemnatate, imi doream sa ma sui in avion si sa uit totul, o data ajunsa in nori. Si acum...
Mi-e greu, mi-e ingrozitor de greu... Am castigat pe ultima suta de metri suflete ce m-au facut sa zambesc, sa-mi doresc din nou sa fiu eu, nebuna, radianta, mereu vesela...Acum inainte de a pleca mi-am gasit un motiv sa mai stau, un motiv sa ma intorc, de ce...?
Imi vor lipsii nespus vechii mei prieteni, aceia care cu adevarat apreciaza prietenia, aceia care stiu sa nu fie fatarnici, pentru care ce spui si ce gandesti trebuie sa fie mereu in concordanta. Imi vor lipsii si mai mult noii mei prieteni, cei pe care nu am apucat sa-i desopar intru-totul, cei care mai au atatea de impartit, tineri, nebunatici, frumosi, uneori caraghiosi, ce dragi imi sunt si ce o sa-mi lipseasca. Imi va lipsi el, cel ce mi-a pus libertatea in brate, cel ce m-a purtat pe vant deasupra de toate si mi-a deschis un nou orizont, cel ce imi zambeste atat de cald ori de cate ori ne incrucisam privirea sau vorbim, cel cu care impart o pasiune si caruia imi doresc sa-i castig prietenia. Ce greu imi va fi fara toate si toti acestia....
Dar inca mai greu imi e cand stiu ca ramane in urma cel mai drag dintre cei dragi, acest copil necopt inca, acest tanar suflet, mandru, indragostit, sincer. Ciudat, n-as fi crezut sa ma castige nevinovatia, m-a cucerit cu o privire, cu un aer misterios si m-a legat, pentru ca dupa mult timp, foarte mult timp, ma simt iubita, sincer, asa cum sunt, fara nimic de luat sau de adaugat. Da ma iubeste, pe mine, doar pe mine si este atat de bine. Mi-e greu sa-l las in urma, desi stiu ca va fi aici si la intoarcere, mi-e greu. Poate e mai bine, ma gandesc ca asa vom vedea cat este de sigur ce simtim si imi va fi poate mai usor sa infrunt o noua dezamagire, sau poate nu va fi cazul... nu stiu, nu vreau sa ma gandesc la asta acum, mai am cateva zile sa ma bucur de tot ce simt si sa mai fac ce imi doresc, abia astept... fiecare moment cu el e special...Si cand voi pleca...
Cand voi pleca voi lua cu mine toate zambetele si amintirile si vocile si parfumul tuturor, le voi simti si ii voi avea langa mine, pe fiecare, atunci cand voi dori. Ma voi linisti cu cei dintai, voi descoperi bucuria cu cei noi, voi goni libera pe drumuri fara sfarsit si voi iubi in fiecare clipa...
Ramaneti aici, ma voi intoarce...

freedom of spirit

Running away,
All my life has been a race,
Adrenaline pumping trough my veins
The sweet taste of danger keeps me alive.

A beautiful day,
Warmth and sun around the hill ,
I jump on some wild horse power,
Two wills rolling on the road of faith.

Finally I can breath,
The air fills my lungs, my brain,
I straight away from the usual,
Pure freedom, I embrace you.

Listen

Again I feel,
The truth behind the wall stains me inside,
The mirror brakes in million pieces
And pain and dust fill me up,
Bothered by words
Unspoken yet
Desire is
Converted into shadows
Love crawls from behind,
Eat me, I dare you,
Make me cry out the dirt inside,
Listen...
That was the last breath of past
From now all has the color of the future
And cat and mouse join,
Everything else fades,
Listen...
A silently screaming love
Consuming time and space,
To happiness
One step closer we find ourselves.

sweet butterfly

When love is an option take it, everything else will follow.

optiuni

A trecut ceva timp, cum spuneam nu ma oblig sa editez cate ceva in fiecare zi, o voi face in continuare atunci cand voi simti ca vreau sa spun ceva. In ultimele zile n-am mai scris, sincer mi-a lipsit, tocmai pentru ca as fi vrut sa pun pe foaie ceea ce se intampla in jurul meu, dar chiar nu am avut timp, s-au intamplat atatea si timpul devine din nou dusmanul meu. Pentru a nu stiu cata oara cer, "Vreau zile de 48 de ore". 24 nu sunt de ajuns sa fac tot ceea ce vreau, sau ce ar trebui si uite asa apar intarzieri, uite asa devin unele lucruri prioritare in fata altora si aici apare adevarata problema, care sunt prioritatile, care ar trebui sa primeze, ce nevoie, ce obiectiv ar trebui satisfacut mai intai? Profesional, da e foarte clar ca problemele de servici au prioritate, sunt genul de obiective ce il au pe "trebuie" in fata si nu pe "vreau", in acest caz e clar. Problema se pune atunci cand aceasta viata profesionala iti invadeaza pe cea personala, tocmai din aceasta acuta lipsa de timp. Mi-as dori o zi de 48 de ore, din care sa pot rupe 16 sa imi rezolv toate sarcinile precedate de "trebuie sa", iar restul sa le aloc acelora precedate de "vreau sa". Imi doresc ca fiecare "vreau sa" sa aibe timpul ei sa nu fiu nevoita sa renunt la un vreau in favoarea altuia, pentru ca ce vreau acum si e important acum, s-ar putea sa-si piarda din intensitate in fata argumentelor unui alt vreau, fiindca asa suntem noi, schimbatori, nehotarati, lacomi si totusi niciodata satisfacuti, fiindca argumentele se schimba in permanenta, fiindca fiecare vreau al nostru este influentat de un vreau a altcuiva. Vor prima aceeia care chiar stiu ce vor, pentru ca ei nu se lasa influentati, pentru ei modificarile conjuncturale nu inseamna decat schimbarea decorului, pentru ei piesa va ramane intotdeauna aceeasi. Acestia sunt oamenii care ne influenteaza decisiv pe noi toti, ceilalti, cei care isi doresc totul tot timpul, cei care o data cu decorul schimba personajul, piesa si chiar finalul, pe noi aceia care ne lasam inselati, pe noi cei care schimbam un "vreau" in "trebuie" si constatam ca intr-un final ce "trebuie" nu e chiar ce "vreau". Sunt obosita, "vreau" sa dorm, de fapt "trebuie" sa dorm. Deja apare o confuzie, unde e oare elementul care poate sa-mi certifice care este prioritatea? unde sunt argumentele si de ce sunt unele mai decisive decat celelalte? E simplu vreau sa dorm, mi-e somn, oare nu-i destul? De ce nu o fac?, simplu sunt la birou, nu pot sa dorm, am intrat de la ora 8 in viata profesionala si regulile ei sunt clare, in acest scenariu "a dormi" nu isi are locul. Bine, bine...dar...argumentez: in ultimele 72 de ore am dormit doar 6 ore si acelea adunate cu chiu cu vai din franturi de vise si ramasite de liniste, lipsa de somn e factor decisiv in randamentul unei persoane si implicatiile metabolice sunt nenumarate, este foarte clar ca viata profesionala impune postarea unui "trebuie" in fata somnului. Dar de ce trebuie ca acesta sa aibe loc in timpul alocat vietii personale? De ce un "vreau" devine involuntar un "trebuie", de ce acest trebuie aduce atingere celorlalti "vreau"? Stupid... spun e stupid. "Vreau" si "trebuie" sa dorm. Si totusi sunt la birou, in fata calculatorului, tastand aceasta polemica asupra unui "trebuie" pentru ca "vreau" si cautand punctul in care s-au ajustat, schimbat sau pierdut prioritatile mele. "Vreau" sa scriu, pentru ca "trebuie" sa lucrez, deci "trebuie" sa imi gasesc concentrarea, pentru ca "vreau" sa imi fac treaba bine. Alegeti voi ce "trebuie", ce "vreau", eu am trecut pe pilot automat, pentru urmatoarele 8 ore tot ce "trebuie" vreau si tot ce "vreau" trebuie.

Ce zi...

Abia am ajuns acasa, sunt franta de oboseala, ziua de azi a fost prea incarcata. Ceva mai mult decat in restul zilelor, programul la birou mi s-a prelungit, mi-e destul de greu sa alerg intre doua servicii, dar cand prind cate o zi ca cea de azi cand am o groaza de treaba in ambele parti si stau peste programul normal, iarasi in ambele parti, e de-a dreptul epuizant. Ca sa fie totul cu dichis pe langa situatiile cu termen limita ce cereau a fi solutionate, am mai avut parte si de toata "bunavointa" colegilor cu care am reusit azi sa ma cert si inca destul de urat. Nu imi sta in caracter sa ma cert, dar pur si simplu nu suport incompetenta si cu atat mai mult ma irita cand nici nu poti avea decenta sa recunosti ca ai gresit si pur si simplu dai din umeri si arunci mata moarta in curtea vecinului, am simtit ca-mi pocneste capul de nervi, imi vine sa le spun ca-s o adunatura de idioti, cu capul pe umeri doar pe post de stativ de palarii, incapabili sa vada dincolo de varful propriului nas, infumurati fara nici un motiv, ca macar deh daca tot te pretinzi cu nasul in vant de barem sa si dovedesti ca esti un pic deasupra si asta nu pentru ca a plouat pe vremea cand te plimba mama in carucior si ai crescut ceva mai mult, ci pentru ca gandesti inaintea celorlalti, dar de unde atatea pretentii. Aah, uneori imi vine sa le scuip in fata parerea mea despre ei, sunt faze in care ma intreb ce caut in mijlocul unor oameni atat de ingusti... Firar sa fie iar m-am enervat, of... trebuie sa ma calmez, nu m-am gasit taman eu inteligenta intruchipata sa critic pe ceilalti, dar uneori chiar imi e greu sa ma abtin, voi privi in oglinda si voi incerca sa tac, cu siguranta am si eu momentele mele proaste si nu mi-ar pica bine sa imi dea careva cu tifla intr-un asemenea hal...Ce-o fi de maine om vedea, voi invata sa ma temperez, durerile astea de cap imi creeaza disconfort si reusesc sa-mi strice ziua si dupa ce plec din birou, nu-i in ordine, trebuie sa invat sa-mi las problemele inchise in sertar, cu siguranta le voi gasi tot acolo si a doua zi, ce sens are sa le iau dupa mine?... Ma bucur ca s-a incheiat si ziua aceasta, intr-un final cu bine chiar, m-am bucurat de un antrenament placut, am ras, am dansat, oh da, ador dansul... Despre cum ma simt si ce imi imprima dansul va voi povesti insa in alta zi, acum mi-e prea somn si sunt atatea de spus incat n-as vrea sa adorm la jumatatea dezbaterii...Sper sa fie o noapte linistita.

momente nepotrivite

Ma aflu intr-o perioada cand totul pare sa treaca pe langa mine, fara a lasa vreo urma. Sunt seaca, desi parerea celor din preajma mea pare sa fie total opusa, asa ma simt. Am incercat sa caut persoane noi, cunostinte proaspete cu care sa pot sa initiez jocul de-a cunoasterea, cu care sa pot avea discutii banale, genul de discutii in care spui totul si de fapt nu spui nimic. Si uite asa se face ca aseara am avut o intalnire. Cum? Pai in felul in care in mod normal nu as fi acceptat sa ies si anume: ne-am "agatat" pe internet. Un cont nou , deschis pe unul din multiplele site-uri de dating, 2-3 poze, asteptare 2-3 zile si hop au inceput sa curga mesajele si cererile de prietenie. Ca orice persoana cu pretentii, a urmat clar selectia celor care au primit in final acceptul, adica totusi nu voi accepta chiar asa orice personaj sa ma abordeze liber de constrangeri. Toate bune si frumoase, discutiile seci si fara nici o tinta, vesnicele intrebari "Ce faci?, De unde esti?, Ai prieten?" bla,bla, bla... Si uite asa apare el... vad poza si imi pare cunoscut din vedere asa ca verific, intr-adevar e tot din Resita, deci exista sanse sa ne stim, de prin oras, de prin cluburi. Tipul nu-i nici vreo frumusete dar nici urat si in plus doresc doar sa-mi largesc cercul de cunostinte asa ca ma intereseaza mai mult ce are de zis decat cum arata, in consecinta ii dau accept. Dupa o vreme primesc mesaj, facem schimb de ID-uri si continuam conversatia pe mess. Cum sunt o curioasa din fire, prima reactie din momentul in care am avut ID-ul a fost sa-i verific toate conturile deschise, sa vad poze, mesaje, prieteni si... surpriza... dintre persoanele cu care aparea in poze 70% le cunosc, majoritatea fosti... fosti colegi de liceu, de faculta, vecini, fosti iubiti... hmm... ma pufneste rasul, ce mic a devenit orasul, clar e timpul sa plec. Din start baiatul a pierdut orice sansa sa aibe vreo relatie cu mine, cunostine, amici ok, altceva in nici un caz. Date fiind acestea ma incumet sa ma binedispun si continui sa raspund intrebarilor venite fulger pe casuta de mess alocata acestui necunoscut cunoscut. O prima impresie placuta, o conversatie calda, glume, ego-ul meu de leu se simte bine, baiatul stie sa faca un compliment... a reusit deci sa ma faca sa zambesc , iar eu apreciez asta si ca atare sunt de acord ca la un moment dat sa iesim la suc. La birou o zi nebuna, mult de lucru, timp prea putin, toata lumea vrea ceva... dupa 5-6 ore de foc continuu in sfarsit termin situatia si fiindca m-am incadrat in timp primesc o jumatate de ora libera, profit si fug sa-mi iau o inghetata. O data ajunsa in magazin, realizez ca baiatul acela simpatic lucreaza pe undeva prin apropiere si fara sa stau prea mult pe ganduri ii cumpar si lui o inghetata si ma indrept spre locul lui de munca. Reactia, clar cea asteptata... A ramas surprins totalmente. Zambesc ii ofer bucatica lui de racoare si ma scuz, trebuia sa ma intorc la birou. Ajung din nou in fata calculatorului, mesajele incep sa bombardeze telefonul, ma amuza... Ce usor sunt de fermecat barbatii, chiar si fara intentie... Ne mai auzim la telefon dupa un timp si hotaram sa iesim pe seara la un suc. Desi era destul de tarziu ma duc, eram hotarata sa-l fac sa inteleaga, vreau un prieten nu un iubit, sa ne fie foarte clar, simteam nevoia sa clarific, mesajele lui mi-au lasat impresia ca incepe sa viseze, n-as vrea sa-l ranesc. Ajunsa pe terasa ma racoresc cu un ceai si imi aprind o tigara... si ii explic cum si ce... Dupa un timp ii cer sa ma duca acasa, e tarziu si sunt obosita, accepta fara nici un comentariu, n-am ce zice, e dragut, in fata blocului cobor si ma retine o secunda... ma roaga sa astept... Dupa cinci minute eram acasa si puneam cu grija trandafirul alb in vaza. Ce pacat ca toate astea ma bucura pe moment...ce pacat ca nu mai cred... e pustiu... ma intind si adorm... nici o emotie, nimic ce sa ma tina treaza macar 5 minute in plus...Noapte buna.

si iar...

Si iar ma doare, ma doare tot ce se intampla, mai mult ma doare neputinta mea de a uita. Ma doare cand sunt ranita si mai mult cand cel ce ma loveste imi este drag. Fiecare cuvant, fiecare gest imi pare un pumnal si-l simt infipt adanc intr-o inima ce oricum sangera. Daca as putea sa pun un scut, sa ma protejez in vreun fel de aceste nimicuri ce ma toaca marunt marunt, as fi poate mai linistita. Mi-as dori sa fiu nepasatoare, mai egoista, mai cinica, dar nu pot, nu sunt eu asta si oricat mai lovi nu reusesc sa uit. Pentru fiecare lovitura gasesc cate o scuza absurda... hmm... ce stupid, orice fiinta ar reactiona diferit, chiar si animalele invata sa se fereasca de ceea ce le face rau, dar eu nu si nu, eu ma intorc de fiecare data sa ma mai lovesti o data si apoi ma inec in propria durere asteptand sa treaca pur si simplu. Cinci minute intr-o companie placuta, cu un prieten drag sau cu o persoana care spune glume bune si ma alina si dintr-o data e mai bine, dar doar pentru ca atunci cand raman din nou singura sa doara si mai mult. Simt ca ma prabusesc si vreau sa strig, am nevoie de cineva sa ma opreasca sa cad, sa ma prinda, sa ma ancoreze. Dedesubt este abisul si ma sperie, nu vreau acolo, e intuneric, e liniste deplina, e vid... nu, nu vreau sa cad, trebuie sa ma agat. Dau volumul la maxim si muzica din boxe va sparge tacerea, inca un fum si refuz sa mai cad... Inca nu e momentul...

Nonsens

Cuvinte fara inteles
Strapung materia cenusie
Ce sta ascunsa
In cutia craniana
Sangeranda,
Fisurata de o lovitura
Ce n-a atins vreodata
Corpul meu.

Intelesuri fara rost,
Cuvinte invalmasite
Fac un tur
In viteza
Prin mintea si sufletul meu,
Cautand un locas
Unde sa se adune
Si sa formeze un enunt.

Silabe puse cap la cap,
Fraze ce au inteles
Cauta un drum
Spre sufletul
Ce inca le respinge...
Si totusi le aproba,
Formand un indemn
Ce va ramane doar atat.

Plang

Imi plec capul
Spre infinit.
Ma uit inapoi
Si te zaresc,
Te vad in ceata,
Te vad disparand,
Ma uit inainte
Si nu te vad niciunde,
Inchid ochii,
Te-am pierdut
Si nu pot sa te regasesc.
Nu simt nimic.
Privesc in oglinda
Si vad
Cum din ochii insangerati
Se scurge usor
O lacrima...

...

Uitarea ma dezmiarda,
Trupul mi-e chinuit,
Plange.
Uit totul,
Ma uit pe mine,
M-am ratacit
In univers,
Printre planete.
Caut cu disperare
O lumina,
O speranta
Ce sa aline
Acest chin.

Picaturi

Sub lacrimi fierbinti inca
Domneste un chin
Ce se hraneste cu ele.
Ai vrea sa inceteze,
Sa fii din nou multumit.
Picaturile cad,
Te ineaca,
Durerea te sugruma.
Sub picaturi
Se afla sufletul tau mort.

Naluca

In par i-a pus vapaie luna,
In ochi doar pervertiri mascate
Si-n jarul buzelor muscate
Luceste ca rubin minciuna.

In sanu-i nu-i nici fildesul nici crinul,
Ci e a noptilor de mai ninsoare,
Iar buclele-i sunt fum de innoptare
Si-n ochi ea poarta zorii si declinul.

Si licarirea blanda a farului de noapte
Pe trupu-i se revarsa-n asteptare,
Lasand sa se zareasca-n departare
Bucati de suflet sfasiate.

A night in The North Pole

Bring in the light
It only gets darker,
What once was white
Becomes blacker and blacker.

Those glamorous days
Fade in the night,
Six months of grace
Feeling so high.

And after all the pleasure
It starts the pain,
I loose all my treasure,
The sun is up ... again.

Iubesc

Suras pierdut, naluca,
Ce dureroasa reincarnare.
Cand te privesc zambesc morbida,
O caraghioasa incercare
Sa uit ce-a fost acum o luna,
Cand ploi fierbinti rupeau tacerea,
Mi-ar fi placut sa fi fost furtuna
Cu apa grea sa umple incaperea,
Dar nu a fost sa fie asa,
Surasul tau m-a inghetat deodata
Si-ai spus in gol, asa, ceva
Ce fiinta mi-a sfasiat-o toata.
Un sange rece, albastrui
Curgea din vene abia calde
Si in tristetea de pe chipul lui
Amintirea mea incet se pierde.

Obstacles

All the times
We had together,
All the snow
We keep above
Is to see
The shiny weather
In the lightly
Way of love.

All the days
That past behind us,
All the bad things
That we did
Where for us
Like stone and water
For a road
Made all of concrete.

And the distance
That's between us,
And the road
With the closed doors
Are for keeping
Our eyes open
And to make us
Love some more.

Crima

Se-aprinde o flacara-n tine
Si arde, te arde-nauntru,
Te macina cea din urma scanteie,
Cenusa pe zapada pustie,
Te cheama pamantul cel negru,
Un ultim cuvant te retine...

Si glasul mortii te cheama
Si pasii isi cauta sfarsitul,
Balta de sange surasu-ti inghite,
Urme de rosu pe lame otelite,
Palida fata creeaza contrastul,
E gata sa plece, dar nu vrea de teama.

Buchete de flori

Drumuri lungi fara iesire,
Captivi in ploaie,
Inconjurati de nori
Pasim greoi in nesimtire,
Apa curgand siroaie,
Buchete de flori.

O noapte stinsa-n apropiere,
Privelisti dureroase,
O lume plina de scursori,
Vorbe rupte din tacere,
Figuri prietenoase,
Buchete de flori.

Frumoasa gradina pustie
Dansezi in noapte
Te trec fiori,
Un vant usor deasupra-ti adie,
Calda atingere, dulci soapte,
Buchete de flori.

Asteptarea

Suspin in asteptare,
Mi-e dor de tine,
Plutesc in visare,
Mi-e cald si bine.

Si-astept o mangaiere,
O vorba suava,
Dar trista tacere
Imi pare tot mai grava.

Vorbesc cu peretii,
Astept un ecou
Si in lumina diminetii
Camera pare un cavou.

Vad umbre,
Simt miscare,
Sunt doar priviri sumbre
Ce cad in asteptare.

Visare

Simplul ca am un dor
Ma face sa vreau sa zbor
Si de stau sa ma gandesc
Simt aievea ca plutesc.

Singura pe iarba uda
Stau si ma cuprinde-un gand:
"Fericirea o sa m-ajunga!"
Ce aiurea bate-un vant.

Ma ridic si-o rup la fuga
Am uitat ce-am vrut sa zic,
M-am speriat de o naluca
N-am vrut sa aud nimic.

Groaza

Un vant de disperare,
Un gand, o sarutare.
Priviri ce te cheama,
O moarte sublima.

Traiesc in intuneric,
Adanc abis feeric.
Lumina neagra, bezna,
Iti simt un ochi pe glezna.

E crima sau este omor,
Inec in dulcele formol?
Intepaturi de ace cu venin,
Ce dulce este gustul amarului pelin.

De ce eu?

De ce eu? Oare cine nu si-a pus intrebarea asta macar o data? Si daca nu "De ce eu?", macar "De ce mie?"....
Atat de multe lucruri se intampla in fiecare zi si cel putin unul din ele ne face sa ne intrebam. Curios este ca atunci cand acel ceva e un lucru bun, chiar nu ne deranjeaza aceasta simpla intrebare "De ce eu/mie?", pentru ca in acele momente uitam sa fim modesti si ne gandim ca meritam, da asta e primul raspuns care ne vine in minte. Mai greu e cand intamplarea ce a generat intrebarea din mintea noastra este una mai putin fericita, pentru ca atunci nu reusim sa dam un raspuns la fel de lipsit de modestie. De ce nu am putea spune acelasi lucru? De ce nu putem admite ca ne meritam fiecare raspuns al vietii, bun sau rau?
Am obosit, da am obosit incercand sa gasesc raspunsuri. Merit, da merit sa fiu singura, pentru ca nu am stiut sa apreciez poate ce am avut la un moment dat, sau poate pentru ca atunci consideram ca mi se cuvine totul si tratam pe toata lumea cu superficialitate. Merit, repet, da merit sa fiu suparata, nervoasa, sa ma simt ranita, sa plang, la fel de mult cum ieri meritam sa zambesc si sa fiu fericita, la fel cum maine voi merita tot ce mi se va intampla.
Gata refuz sa ma mai intreb "De ce eu?", ei bine de ce nu?. Voi lasa in seama celorlalti aceasta grija si ori de cate ori ma va pandi aceasta intrebare am s-o alung cu mereu acelasi raspuns "Pentru ca merit".

Alte cateva minute de pauza

Tocmai am sistat orice incercare de a munci, e dreptul meu la o pauza, mi-e foame si mi s-a facut si somn, simt nevoia sa dau dosarele din fata mea la o parte, mi-am pus castile si cu sonorul dat poate prea tare ascult romantic fm. Un post de radio care chiar si-a gasit un slogan potrivit "Romantic fm, muzica nu zgomot". Ritmuri bune, reclame putine, la ora asta, exact ce-mi trebuie.
Daca tot am luat pauza am sa abordez un subiect care mie personal mi se pare interesant. Ma intrebam ieri oare cat de fatarnici pot fi oamenii. Suntem de invidiat pentru capacitatea noastra de a disimula. Nu mai departe zilele ce au trecut am avut parte de adevarate demonstratii de ipocrizie. Plecand chiar de la reactia mea, prefacuta e drept, dar pot spune cu un scop clar si ajungand la cei de langa mine. Intamplarea a facut ca in decursul timpului sa mi se puna la incercare increderea fata de oameni si pot spune ca mari eforturi am facut si inca fac sa mai pastrez o farama din aceasta, fara de care consider ca relatiile interumane sunt simple acte teatrale. Nimic deosebit, fiecare dintre noi a patit-o, tocmai de aceea avem uneori tendinta de a ne incerca propriile limite sau pe ale celorlalti. Si uite asa dintr-o curiozitate flamanda am initiat un joc de-a v-ati-ascunselea cu o persoana care mi-a mai pus si in trecut ratiunea la incercare. La prima abordare prin intermediului neobositului messenger am fost oarecum pasiva, tinand cont de racirea brusca dar determinanta a relatiilor dintre noi, n-am vrut nici sa par necuviincioasa nici sa ma intind la vorba. Dar dupa cateva replici seci de genul "Ce mai faci?, Ce mai zici? " am avut senzatia ca ma pot amuza descoperind inca un pic din comportamentul uman si da recunosc am fost ipocrita. Cu toate ca nici macar nu vroiam sa aud de respectiva persoana, doar pentru a putea vedea pana unde merge talentul nostru actoricesc, m-am prefacut interesata de o conversatie la cafea. Uite asa mi-am umplut si programul de seara.
M-am convins, exista persoane care muncesc enorm sa devina actori si exista talente innascute.

In asteptare

As putea spune buna dimineata, dar nu ar avea nici macar cel mai mic sens, pentru ca nu e buna, astazi e o simpla dimineata, ca oricare alta, fara particularitati deosebite, ba dimpotriva as putea chiar considera aceasta dimineata ca fiind una foarte anosta. Am ajuns, ca de obicei cu cateva minute de intarziere, la birou si ce fac?, ei bine uite ca scriu si asta nu pentru ca nu as avea de lucru ca slava celor mai "mari" ca mine, mi s-a repartizat suficienta munca. Din pacate ca in orice situatie, invartindu-ne in jurul unor legi mult prea bine cunoscute, chiar in momentul cand eu am nevoie sa utilizez iesirea spre grup a liniei telefonice interne, pentru a ma putea apuca de treaba, s-au gasit si ceilalti sa stea calari pe telefoane, parca nimeni nu mai are altceva de facut decat sa utilizeze aceste aparate atat de iritante uneori.
Ei bine nu ma voi plange chiar intr-atat ca nu pot lucra si asta pentru ca e una din acele zile in care chiar nu as face nimic. Stiu ca va trebui sa ma apuc de treaba si intr-un oarecare mod ma bucur ca am atat de mult de lucru, poate voi reusi sa ma deconectez de problemele celelalte. Ultimile zile au fost mult prea tensionate, sunt in incertitudine si asta ma doboara si ca sa nu cumva sa uit ce am o durere acuta imi aduce aminte la fiecare 5 minute ca azi am intalnire cu doctorul. Diagnosticul?... nu se stie inca, mai vedem ce o fi dupa aceste cateva zile de tratament, supozitii?... multiple si bineinteles din toate le aleg pe cele mai sumbre. Este o trasatura aparte a noastra, presupunem intotdeauna varianta cea mai grava, pentru a ne putea plange de mila, iar daca se dovedeste ca nu a fost cum am gandit avem satisfactia de a fi iubitii soartei, inzestrati cu noroc, caci doar norocul si divinitatea au facut ca boala cea mai rea sa ne ocoleasca.
Ce stupid, uite inca o data acea durere care nu-mi da pace de cateva zile revine, eu ma incapatanez s-o ignor si ea se incapataneaza sa ma loveasca iar si iar si din ce in ce mai tare , parca doar ca sa-mi faca in ciuda. E dovada clara ca de data asta nu o sa treaca de la sine, asa cum in alte dati am ignorat complet orice disconfort, orice izbucnire bolnavicioasa. De data aceasta nu renunta, s-a incapatanat, oare chiar nu aveam eu altceva mai bun de facut decat sa merg azi la doctor, sa-mi spuna ca trebuie sa am grija, sa imi fac fel si fel de consultatii si investagatii doar pentru a determina in fond in ce fel imi va cauza un rau suplimentar. Variantele oricum sunt reduse, asta e bine... nu, nu vreau sa ma gandesc acum la asta, mi-ar strica ziua. Voi merge la ora stabilita si voi afla atunci ce si cum, pana una alta hai gata cu vaicareala si sa trec inapoi la munca.
In sfarsit...linia de telefon e libera.

De ce blog?

De ce nu? Vreau sa imi chinui mintea sa-nteleaga prea multele lucruri neinsemnate ce mi se intampla. Prietenii imi sunt probabil satui de probleme, sunt saturati de intamplari care mai de care mai importante din punctul meu de vedere, dar care pentru ei nu inseamna mai mult decat poluarea fonica la cafeaua de la ora 6, asa ca de ce nu? Doar e relativ simplu sa iti creezi un blog si oricum daca nu e extraordinar nu se supara nimeni, e doar o forma de manifestare verbala/nonverbala a tot ceea ce simtim. Asa ca da m-am hotarat sa am propriul blog. Cat va dura?, nu stiu, poate peste 1 saptamana voi fi plictisita sa tot scriu, sa citesc ce scriu altii, sau poate voi fi iritata de ignoranta celorlalti fata de gravitatea problemelor mele, poate ca voi renunta chiar la urmatoarea deconectare sau poate ca dimpotriva voi ajunge "blog-maniaca", nu am nici cea mai mica idee si nici nu vreau sa fac vreo previziune. Important este ca m-am hotarat azi si uite acum am un blog. Am locul meu in care sa aberez, in care sa ma vait, sa ma bucur, sa polemizez, sa uit temporar tot ce mi se intampla utilizand instrumentul de "cut & paste" pentru a elimina din backup-ul cortexului toate fisierele alterate pana la dezgust de ignoranta colocuitorilor mediului meu. Astfel am totusi posibilitatea pastrarii lor in timp, caci cine stie prin ce intamplare nenorocita voi ajunge intr-un moment de masochism veritabil si imi voi dori resorbirea acestei surse de putregai si mizerie, imi voi dori dezgustul si voi regasi placerea in zdrobirea demnitatii sufletului si a intelectului uman. ...
Si uite asa incepe o noua era de Freud si Kant, de Aristotel si Schopenhauer, mai putin genial, mai putin cunoscut, ridicol, ciudat, nepasator si alterat....

Hold me

Until the dawn and after more

I love you without boundaries

And all I did before

Are now just memories

Cause since I’ve met you

My hart has stop

And now it beats inside you

….So please don’t let it drop

Loving you, or just the dream

I think of you and always smile,

I think of you standing by,

I close my eyes and see your face

You are with me, in the right place,

I stretch my arm and reach your hand,

I feel your touch it’s wonderland.

If I just think I smell your skin,

How I would grab and hold you in

And yet again I close my eyes,

I kiss your lips and all rest dies,

I think of you standing by,

For knowing it’s real right now I smile

Crushed

Trough sorrow and pain
Trough dust and rain,
I crawl while I'm whipped
It hurts and it's deep

I bleed when I cry,
I scream and I die,
The whip it's to strong
Won't let me move on

The dust fills my mouth,
The rain washes out
The blood and the pain,
A stronger ME I gain.